“doreau să fie, doriseră să fie, ar fi dorit să fie
puțină emoție și puțină necrofilie
puțin iluminism și puțină schizofrenie”
Spre seară bătea vîntul, era mult prea rece pentru unu mai, micul dejun era mult prea îndepărtat și strada mult prea abruptă. În plus, toate magazinele din China Town trăseseră gratiile, incompatibil cu amintirea camionului descărcînd crabi uriași mișunători și apetisanți în lăzi de plastic albastru cu apă de mare în fața unui soi de restaurant. Moș Pinocchio trase concluzia că acel soi de restaurant oferă numai masa de prînz, seara petrecîndu-și-o oricine în intimitate și la căldură: cu atît mai frustrantă preumblarea prin vîntul rece. Tardivă concluzie printre strănuturi.
Coborî dealul pe Mason Street înapoi, gîndindu-se la Psycho. Și-ar fi adunat puterile, ar fi luat metroul și masa de seară în Castro, dar la colț cu Geary îl îmbie Sushi Boat și coborî scările. O cană cu ceai verde (din cel cu aromă de fum) fierbinte de ținut în palme. Paharul cu vin roșu de Napa de sorbit înghițitură cu înghițitură. Sashimi ca la Hiroshima.
Apoi, cîndva, mai tîrziu, în drum spre ușă: Gentlemen, your language is music to my ears, le-ar fi spus Moș Pinocchio celor două brute intelectuale britanice bătîndu-le cordial pe slănina în cămașă albă. Pentru că eram, nu-i așa, în America. I do hope you are married to each other, ar fi adăugat, căci nu reușise să vadă dacă cele două inele de pe cele două inelare stîngi chiar erau identice. Apoi se înclină cu tot respectul către gazde și ieși: Arigato gozaimas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu